Ecranele în viața copiilor noștri. Între Interdicție și Abandon Digital. Partea 1

Capcana Interdicției. Limitarea drastică poate pregăti un eșec

Din când în când, este util să ne oprim din viteza cu care ne trăim viețile și să ne uităm un pic în jur. Recent, am răsfoit câteva dintre cărțile „la modă” care propun o soluție radicală: eliminarea sau limitarea drastică a ecranelor din viața copiilor noștri. Se vorbește despre „generații pierdute” și creiere „prăjite” într-un mod absolut, dar știm cu toții ca realitatea este relativă și nu avem toți copilul mediu din intervalul statistic.

Stând de vorbă cu părinți, observând copiii din jurul meu și analizând cum funcționează de fapt evoluția puiului de om prin neurostiinta, am ajuns la o concluzie care s-ar putea să deranjeze: Interdicția drastică este, de fapt, o formă de sabotaj și acesta este motivul pentru care am pornit aceasta miniserie de articole despre polemica ecranelor.

De ce vedem „confirmări” peste tot? (Sistemul RAS)

Te-ai întrebat vreodată de ce, după ce citești o carte despre „pericolul ecranelor”, pare că vezi dovezi peste tot? Explicația stă în RAS (Sistemul Reticulat Activator). Acesta este o rețea complexă de neuroni situată în trunchiul cerebral, responsabilă cu reglarea stării de veghe, atenție și conștiență. În esență, RAS funcționează ca un filtru al informațiilor, determinând la ce suntem atenți și ce ignorăm din multitudinea de stimuli.

Dacă tu „încarci” în RAS ideea că ecranele sunt rele, creierul tău va căuta activ confirmări:

• Copilul e agitat după-amiază? „E clar, a stat 10 minute în plus pe tabletă!”

• Copilul e nervos duminică seara? „E de la batonul de ciocolată de la bunica!”

Adevărul este că puiul de om era agitat și acum 30-40 de ani în România, când nu existau nici ecrane, nici ciocolata Kinder. Dar părintele ingrijorat de azi, care funcționează mai mult din amigdala (centrul fricii) decât din cortexul prefrontal (centrul logicii), vede bau-bau acolo unde este doar… copilărie. RAS-ul tău ignoră celelalte 20 de momente în care copilul a fost calm după ce s-a uitat la un documentar, sau după ce a jucat cărți cu bunica, pentru că filtrul tău este setat să „vâneze” doar greșeala.

De celealaltă parte, pentru unii părinți această miniserie ar putea fi filtrată de RAS-ul lor ca o confirmare pentru consumul de ecrane (necontrolat). Așadar, vreau să atrag atenția că seria de articole vine ca un ghid despre cum să le fim aproape și cum să îi îndrumăm pe copiii noștri să ajungă să folosească tehnologia într-un mod responsabil, folosind metode din neuroștiințe și ținând cont de evoluția creierului la puiul de om.

„Fructul interzis” are cel mai bun semnal Wi-Fi

Cu toții știm povestea copilului căruia i se interzice zahărul acasă. Ce face la prima petrecere de zi de naștere? Se instalează lângă bolul cu bomboane și este campionul la consumul de sucuri carbogazoase. De ce? Pentru că nu a învățat cu adevărat să se autoregleze. A învățat doar să asculte de o barieră externă, impusă de oamenii pe care el i-a pus pe cel mai înalt piedestal, părintii lui.

Exact așa se întâmplă și cu ecranele. Copilul căruia părintele îi refuză accesul la tehnologie „pentru sănătatea lui” (un concept pe care creierul lui de copil, fără un cortex prefrontal complet dezvoltat, NU are cum să-l proceseze) va fi cel care:

1. Va sta „lipit” de telefonul unui prieten imediat ce scapă de sub ochii tăi.

2. Va consuma conținut de proastă calitate, pe ascuns, pentru că nu a avut un ghid care să-i arate diferența dintre „junk food digital” și „hrană pentru minte”.

3. Va deveni, paradoxal, cel care face meme-uri răutăcioase sau bullying online, pentru că a primit instrumentul prea târziu, fără „imunitatea morală” formată pas cu pas.

Trauma nu este ecranul, ci izolarea

Se vorbește mult despre trauma ecranului. Dar haideți să vorbim despre definiția completă a traumei vehiculată mai des acum: un eveniment advers care ni se întâmplă și NU avem cu cine să vorbim, cine să ne asculte. (Gabor Mate)

Când îi interzici copilului tău accesul la ceea ce toți ceilalți copii au, îi creezi o stare de excluziune socială. Pentru el, ecranul nu e un moft, e „moneda” prin care comunică cu generația lui. Să îi refuzi asta în mod repetat, chiar și cu „validări” de tipul „înțeleg că ești supărat, dar o fac spre binele tău”, este o formă de a-i fractura atașamentul. El simte doar că ești inamicul integrării lui sociale. Evenimentul advers rămâne amprentat în el, oricât de frumos îl împachetăm noi în cuvinte de la psiholog.

De ce alegem interdicția?

Uneori alegem să interzicem pentru că e mai ușor. E mai simplu să smulgi tableta din mână decât să înțelegi de ce copilul tău e fascinat de un anumit joc. E mai ușor să pui un lacăt digital decât să înveți tu, adultul, să editezi o fotografie sau să înțelegi cum se instalează o aplicație pe calculator.

Limităm drastic ecranele de multe ori din teama noastră de necunoscut. Ne obosesc culorile, ne sperie viteza și, pentru că noi nu știm să mânuim „cuțitul” lumii digitale, le interzicem și lor. Dar ecranele sunt instrumente. Cu un cuțit poți să rănești un om sau poți să faci o cină delicioasă.

Alteori ne speriem de niște voci care spun că ne devin copiii “zombie”, că “li se prăjeste creierul” sau că li se “lichefiază o parte a creierul” (am auzit asta de curând de la un domn influencer care apare în social media, podcasturi și conferințe de parenting și pe care nu vreau să îl popularizez mai mult). Este trist, dar știm din neuroștiințe si din marketing că frica vinde și asa devenim consumatori de conținut al acestor persoane, le cumpărăm carțile, plătim cursurile lor de parenting si conferințele scumpe, într-un cerc vicios și păgubos pentru mintea noastră, relatia cu copilul nostru și pentru bugetul familiei. 🙁

Noi am ales pentru familia noastră să scoatem cablul TV acum 14 ani. Copiii au crescut fără el, dar i-am expus treptat la ecrane și i-am însoțit pe parcurs. Am fost și suntem lângă ei mereu. Am pus aplicații de control parental și restricții de vârsta pe toate device-urile, inclusiv la televizor pe care îl folosim pentru YouTube si câteva platforme de streaming a caror subscripții le rotim periodic. Le știm preferințele pentru fiecare vârstă și i-am învățat în timp să fie și ei curatori de conținut online, cum să aleagă și cum să își ajusteze bula lor de preferințe pentru a fi cât mai potrivită pentru interesele lor.

Paradoxul interdicției: controlul versus autonomia

Ceea ce se întâmplă atunci când interzicem drastic ceva unui copil – fie zahărul, fie timpul petrecut pe ecrane – reflectă perfect mecanismul reactanței psihologice. Interdicția nu reduce dorința; dimpotrivă, o mută în ascuns.

Rezultatul? Copilul nu învață să se oprească de bunăvoie sau să își gestioneze impulsurile. În schimb, învață să profite la maximum de orice moment în care supravegherea dispare, consumând cât mai mult și cât mai repede.

Aceasta este diferența cheie între copilul expus treptat la ecrane și unul crescut într-un mediu extrem de restrictiv: primul dezvoltă o formă de „imunitate” și învață autoreglarea, pe când celălalt, protejat într-un mediu steril, rămâne vulnerabil la prima tentativă de expunere masivă.

Lecția „cuțitului din bucătărie”

Dacă nu îți lași copilul să pună mâna pe cuțit de teamă să nu se taie, va ajunge mai târziu să nu știe să își curețe o ceapă.

Fabrica de timp este despre semințele plantate astăzi pentru mâine. Iar semințele viitorului sunt digitale, si cu asta suntem majoritatea de acord. Un copil care crește cu ecrane „cu porția” și sub supraveghere blândă:

• Învață să discearnă între informație și manipulare.

• Își dezvoltă o reziliență pe care cel „protejat” și cel neprotejat nu o vor avea niciodată. (imunitate prin expunere treptată, în locul unui mediu steril, respectiv în locul unui mediu necontrolat)

• Înțelege că tehnologia este un instrument pentru folosit, nu un stăpân care ne folosește. (pentru click/like)

Cred că nu este musai să ne lăsăm speriați de bau-bau-ul interdicțiilor. Să nu furăm abilitatea de a învăța să mânuiască uneltele viitorului doar pentru că nouă ne e greu să ținem pasul. Evoluția nu se oprește pentru că ne este nouă teamă; evoluția îi avantajează pe cei care învață să navigheze valul, nu pe cei care încearcă să-l oprească cu mâinile goale. Este ca și cum s-ar fi interzis cititul carților atunci când s-a inventat tiparnița pentru că omul ar fi pierdut abilitatea de a ochi ținta la vânătoare. Totusi, istoria ne-a arătat perioade când cititul cărților a fost chiar interzis.

Tu ce alegi să fii pentru copilul tău în lumea asta plină de ecrane: părintele-polițist care pune bariere sau părintele-mentor care învață să „gătească” împreună cu el? Da. Sunt de acord că este greu să stai cu copilul tău la video-uri pe Youtube cu “Familia Melimi”, sau cu “Mara Stefania”, sau “Nicki si Vlad” sau să instalezi și să stai lângă el să se joace Minecraft cu prietenii lui sau să îl înveti să compună un mesaj pentru ei pe grupul de w’app, dar îti promit că acest timp este o mare investitie și că va da roade și autonomie mai târziu, exact ca timpul pe care l-ai petrecut cu el când era mic și l-ai învatat să meargă sau când l-ai învătat să își facă ordine la jucării.

Dacă nu ne facem timp acum pentru a-i învăța, va trebui să ne facem timp mai târziu pentru a repara.  

PS1: În articolul următor, vom vorbi despre ce „competențe de elită” dezvoltă de fapt copiii noștri atunci când se joacă strategie sau urmăresc documentare live, comparativ cu jocurile generației noastre. 

IMPORTANT: Această serie de articole este un manifest pentru consumul responsabil de ecrane, un îndemn pentru învătare prin mediere, de implicarea părintelui în viata copilului si învățare continuă pentru copil si pentru noi, părinții.